Cum m-am vindecat de frică

Ti-am povestit în articolul „Când mi-a fost cel mai frică…” am avut curaj să cer”, cum a început „transformarea mea” și cum mi-am găsit mentorul. Nu mi-a fost ușor, aveam în spate ani grei cu sentimente îngropate de vii și cu emoții distructive puternice, deși mă minteam destul de bine că nu le am…

Astăzi am să-ți povestesc cum m-am vindecat de frică în trei zile, aplicând metoda mentorului meu, Marcela, prezentată de ea în articolul ‘‘Cum să-ți primești emoțiile ca pe niște prieteni vechi” . Citește-l, metoda este extraordinară!

Însă, dacă nu stai prea bine la capitolul imaginație (de care ai nevoie pentru a avea rezultate) am să-ți povestesc eu „filmul despărțirii” de fricile mele și cum l-am „regizat”. Este foarte amuzant. Pentru că, amintește-ți de pe vremea când erai copil, ce ai învățat în joacă și distrându-te, nu ai uitat nici azi.

Fii copil, în primul rând! Lasă-ți imaginația să zboare, ca atunci, în copilărie, când îți era permis orice și totul era posibil pentru tine, în universul tău.

Și dacă ai uitat, îți reamintesc ceva foarte important, în noi există un copil: copilul nostru interior. Rănile nevindecate și manifestate la nivelul copilului nostru interior stau la baza multor suferințe din viața noastră ca adulți. Însă, tot aici își găsesc și rezolvarea.

Dar să revenim la povestea mea cu fricile. Am fost o persoană fricoasă, panicoasă: mi-era frică de câini, de înălțime, de examene, de pierdere, de eșec, de viteză…

Emoțiile mele se manifestau foarte puternic și într-un sens și în celălalt, însă niciodată în echilibru, mereu de la o extremă la alta. „M-am straduit”, ca să nu spun „m-am luptat” mult în viață, să scap de ele… însă fără rezultate.  Le simțeam și mai puternic cu trecerea anilor.

Când mi-a vorbit Marcela despre metoda ei, i-am replicat pe un ton foarte serios:

– Cred că glumești…

-Nu, nu glumesc, dă rezultate. Aplic-o!

Și, bineânțeles că n-am aplicat-o imediat. Eram bine, lucrurile se mai liniștiseră în viața mea, deși problemele cele mai importante nu le rezolvasem, încă. Și ce crezi că mă ținea pe loc? …FRICA.

Așa că, după ceva timp, m-am hotarat „să stau de vorbă cu fricile mele”.

Cum? În joacă, ca într-o piesă de teatru sau scenă din film… spune-i cum vrei.

Într-o dimineată, singură acasă, în bucătarie, mi-am facut o cafea și punând pe masa o farfurie cu prăjituri, mi-am invitat prietenele să stăm „la bârfă”. Am spus cu voce tare:

–Hei, fetelor! Vă invit la o cafea și puțină bârfă!

Și au venit… Bineînțeles, a venit întâi FRICA: o bătrână vicleană, gârbovită, cu fața acoperită de un batic, îmbrăcată în haine negre, mică de înălțime și foarte slabă. S-a așezat pe scaun și mă privea iscoditoare.

Apoi a venit NEMULȚUMIREA: o femeie robustă, mare și plină de ea. Abia avea loc pe ușa, motiv pentru care nici nu s-a așezat la masă. A stat în picioare tot timpul, iar eu nu conteneam să mă minunez cât de mare era.

Apoi a aparut și DUREREA: o bătrână cu parul alb și haine de culoare gri. Avea ochii încețoșați și era mută. Mergea într-un baston. Era liniște. Nimeni nu vorbea. Am spus din nou: fetelor, serviți-vă cu o cafea și o prajitură.

A aparut, timidă, RUȘINEA: o tânără sfiosă, blondă și cu obrajii îmbujorați. Mă privea fix în ochi și nu și-a luat privirea de la mine decât când a plecat. Și cea mai „fascinantă” prezență și ultima sosită a fost VINOVĂȚIA: o femeie frumoasă, răpitor de frumoasă, cu ochii albastri și părul negru îmbrăcată într-o haină de blană argintie. Avea un corp superb și mirosea a parfum. S-a așezat lângă mine.

Am ramas fără cuvinte. Le priveam și nu-mi venea să cred că ele sunt cele mai bune prietene ale mele. A trecut ceva timp până ce am prins curaj să le vorbesc. Cu voce tare și lacrimi în ochi, le-am spus: vă mulțumesc și vă iubesc! Le-am vazut cum mă priveau triumfatoare. Mai puțin FRICA: doar ea mă iscodea cu privirea.

Am continuat: vă mulțumesc pentru că mi-ați fost alături în toți acești ani. M-ați ajutat să nu gresesc, m-ați protejat să nu mi se întâmple ceva rău, m-ați ajutat să aduc bucurie în viețile altora, să-i mulțumesc, să fiu atentă, poate prea atentă la tot.

Însă, asta a fost! Vă iubesc și vă sunt recunoscatoare pentru tot ce ați adus în viața mea până acum. Îmi voi aminti cu drag și recunoștință de voi mereu, însă acum sunt în siguranță. Am ales pe altcineva să-mi fie alături. Sunt sigură ca și de voi, iubitele mele prietene, au nevoie alte persoane. Mergeți și ajutați-le în drumul lor prin viață, să-și învețe lecțiile. Eu sunt „mare” acum. Am învățat și pentru asta vă mulțumesc.

Și ce crezi că au facut prietenele mele? FRICA  a spus: nu, eu nu plec! Și s-a așezat mai bine în scaun. NEMULȚUMIREA m-a privit în silă, a dat din mână și mi-a spus: nu știi ce pierzi, prostuțo. A plecat tot așa cum a venit: cu zgomot, dând cu ușa de perete. De atunci nu s-a mai întors la mine niciodată. Uneori mă întreb pe unde-o fi… Zâmbind îi spun în gând: te iubesc și îți mulțumesc pentru ajutor.

DUREREA a plecat și ea, pășind greu, sprijinită în bastonul ei tocit de multe drumuri. Mi-a spus atât: ești puternică! Eu te-am întărit.

Am rămas cu celelalte trei: FRICA, RUȘINEA și VINOVĂȚIA. Nu le convinsesem. VINOVĂȚIA îmi spunea că încă mai am nevoie de ea. FRICA mă privea vicleană, iar RUȘINEA susținea că-i place la mine acasă. Fetelor, fetelor, vă iubesc! Însă acum sunt alții care au nevoie de voi. Eu am crescut… M-ați ajutat destul… Le-am mulțumit și încă odată le-am spus cât de mult le iubesc…

Până când, la propriu, am început să râd. Simțeam o stare de ușurare și de euforie cum nu mai simțisem demult. Până la urmă au plecat, dar FRICA mi-a spus în ușă: mă voi întoarce, tu mai ai nevoie de mine. N-am luat-o în seamă. Mă simțeam așa de bine… Am strâns prin bucătărie ca după musafiri și am aerisit. Reușisem. Cu blândețe, iubire și mulțumindu-le cu recunoștință din suflet. M-am gândit la Marcela și am început să râd… Câtă dreptate avusese.

Curioasa din fire, am repetat scenariul și a doua zi: n-a mai venit decât FRICA. Am purtat același dialog, la o cească de cafea.

Și a treia zi la fel: doar FRICA. De data asta m-a întrebat: chiar nu mai ai nevoie de mine? Te știu de mica… Nu pot să plec acum, dupa atâția ani, de lângă tine… I-am răspuns cu dragoste: acum e lângă mine îngerul meu păzitor, pe care nu l-am vazut orbită fiind de prietenia ta. E tot ce am nevoie acum. Și a venit trimis de Dumnezeu. Așa am convins-o să plece. Vicleană, cu lacrimi false curgându-i pe obraji și uitându-se înapoi dupa mine. Dar a plecat și ea. Și nu s-a mai întors de-atunci. A mai încercat să-și facă simțită prezența trimiându-și niște nepoate sub forma unor neliniști, niște fete tinere, jucăuse și gălăgioase, care se agitau și-mi deranjau tot prin casă. Însă au plecat repede, plictisite, pentru că eu nu le acordam atenție.

Asa m-am vindecat de frici și de emoții distructive. În trei zile, jucându-mă ca un copil care povestește adulților ce va fi el când va fi mare. Am purtat dialogul imaginar cu voce tare. M-am amuzat de creativitatea mea și, cel mai important lucru, m-am vindecat. O metodă simplă și distractivă. Când nu mai avem soluții la problemele noastre ca adulți, haideți să fim copii!

Multumesc cu recunoștință, Lavinia U.

Deci, dacă ți-a plăcut sceneta mea și simți că rezonezi cu ea, dacă tu sau altcineva cunoscut ție vrea să se vindece de frici, ușor și distractiv, recomandă te rog acest articol.